daca ce iubim nu e niciodata perfect, daca ce e frumos nu e niciodata simetric, daca ne plac expresiile somnoroase, zambetele incurcate, stangaciile vinovate, firele ciufulite, pistruii, nasurile prea mari, sau prea mici, iar daca orasele au suflete si atunci au si expresii, atunci e un oras in africa, cam pe acolo pe unde se termina sahara, pe nume marrakech. Si daca orasul are o expresie, atunci are si un buric, si in buricul lui era pe vremuri o piata de sclavi, iar acum o cafenea. cafenea cu doua etaje, cu terasa de pe care se vede sub un soare galben un bazar cu 9500 de tarabe pe alei complet neeuclidiene, cu inaltimi complet diferite, cu ghemotoace de o cromatica dementa de papuci si esarfe, cu mii de oameni selectionati atent din grupuri uriase in asa fel incat sa fie cei mai zambitori si mai prietenosi dintre semenii lor.
si pentru ca are doua etaje cafeneaua noastra, inseamna ca exista si un etaj intai unde e mereu o galerie de poze alb-negru cu copii care s-au nascut intr-un spatiu in care nu au aproape nimic si totusi stiu sa zambeasca. si pentru ca e o cafenea, au un cappuccino senzational, chestie tare rara pe continentul asta. si daca o sa stati pe terasa la asfintit, poate invatati sa pozati un oras asimetric, ciufulit si pistruiat, si poate si sa-l iubiti nitel.
se cheama “café des epices”. nu stiu sa va spun cum ajungeti acolo, mai bine intrebati.
No comments:
Post a Comment