Chez Julia - Merzouga, Sahara

cand o raza de soare strapunge o fotografie apare locul acela mult prea alb. nu e nimic sub el, e doar un punct. se cheama "flare". si ce daca?

cand un fir de nisip se intalneste cu altul si amandoua se intalnesc cu al treilea si merg sa il caute pe urmatorul, se face un vartej: un ghemotoc de nebunie concentrica, o centrifuga care inghite materia din care e facuta, si care spune povestea urmatorului ghemotoc in care se transforma. dintr-un milion de povesti este facuta o duna. dintr-un milion de dune - un desert. si ce daca?

daca vreti un desert cu multe povesti, sahara poate fi un prieten bun. daca ii faceti o poza la rasarit, de undeva de sus, o sa vedeti ca soarele galben-deschis o sa deseneze cu grijulie nepasare un punct in partea lui de jos, la vreo 500 km de marrakech, undeva intre maroc si algeria. pentru ca "flare" suna cam tehnic, o sa-i spunem "oaza", desi asta nu suna deloc fotografic. in oaza asta e o casa veche careia localnicii ii spun "kashbah", iar turistii "chez julia". are sase camere, fiecare decorata in alta culoare, cu alt fel de scaune si cu alt fel de motive. are doua terase, una pe care ascultati povestea desertului, alta pe care va simtiti pe puntea unui ozn facand poze satului cu un aparat foto cu acelasi pret ca al unei case. si pentru ca blogul asta e despre cafenele, atunci sa stiti ca mai au o terasa in curte unde vand si cafea, desi asta e departe de definitia unei cafenele. ca sa-l aducem mai aproape de definitie, e un loc bun de reflectie la alegerile corecte. mai ales la o excursie in jurul lumii.

Cafe des epices - Marrakech

daca ce iubim nu e niciodata perfect, daca ce e frumos nu e niciodata simetric, daca ne plac expresiile somnoroase, zambetele incurcate, stangaciile vinovate, firele ciufulite, pistruii, nasurile prea mari, sau prea mici, iar daca orasele au suflete si atunci au si expresii, atunci e un oras in africa, cam pe acolo pe unde se termina sahara, pe nume marrakech. Si daca orasul are o expresie, atunci are si un buric, si in buricul lui era pe vremuri o piata de sclavi, iar acum o cafenea. cafenea cu doua etaje, cu terasa de pe care se vede sub un soare galben un bazar cu 9500 de tarabe pe alei complet neeuclidiene, cu inaltimi complet diferite, cu ghemotoace de o cromatica dementa de papuci si esarfe, cu mii de oameni selectionati atent din grupuri uriase in asa fel incat sa fie cei mai zambitori si mai prietenosi dintre semenii lor.

si pentru ca are doua etaje cafeneaua noastra, inseamna ca exista si un etaj intai unde e mereu o galerie de poze alb-negru cu copii care s-au nascut intr-un spatiu in care nu au aproape nimic si totusi stiu sa zambeasca. si pentru ca e o cafenea, au un cappuccino senzational, chestie tare rara pe continentul asta. si daca o sa stati pe terasa la asfintit, poate invatati sa pozati un oras asimetric, ciufulit si pistruiat, si poate si sa-l iubiti nitel.

se cheama “café des epices”. nu stiu sa va spun cum ajungeti acolo, mai bine intrebati.